Home : Stiri : 2010-07-29
Doriti sa primiti pe e-mail noutati de pe site? Aflati mai multe aici!

Iuliu Maniu - mai apoape de Badacin cu o biserica!

29.07.2010, Badacin, SJ - Greco-Catolica.org Afisari: 6786   Tipareste articol     Trimite acest articol pe e-mail
25 iulie 2010 - sfintirea bisericii greco-catolice din Badacin, satul natal al lui Iuliu Maniu
25 iulie 2010 - sfintirea bisericii greco-catolice din Badacin, satul natal al lui Iuliu Maniu

Vrei, nu vrei, Badacinul inseamna Iuliu Maniu. Politician carismatic, a condus Patridul National Taranesc si chiar tara, ca prim ministru. A avut un rol important in unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. A obtinut, alaturi de partidul sau, victoria la alegerile din 19 noiembrie 1946 dar rezultate au fost  falsificate de catre comunisti. Dupa o viata inchinata tarii, Iuliu Maniu a fost judecat pentru inalta tradare si intemnitat la Sighet, unde a si murit, la 5 februarie 1953. Cenotaful sau de la Badacin ii asteapta oasele, continand, in lipsa, doar o mana de pamant de la Sighet, din Cimitirul Saracilor... Iuliu Maniu si-a donat averea Episcopiei Greco-Catolice din Oradea. Dar si acum, cand Romania se lauda cu 20 de ani de democratie post-revolutionara, dorinta clar exprimata a unuia dintre cei mai mari barbati de stat pe care i-am avut nu poate fi implinita. Pentru ca asa sunt vremurile – etichetele sunt una, continutul e altul. Dar comunitatea din Badacin si-a primit, totusi, biserica greco-catolica pe care o visa Maniu: in duminica aceasta (25 iulie 2010) a avut loc sfintirea ei, si, astfel, inca ceva din respectul pe care tara i-l datoreaza lui Iuliu Maniu a ajuns sa se stranga pe firul istoriei.

Intrebari despre Maniu

Ne dusmanea, si pe mine, si pe colega mea de banca, profesoara noastra de istorie din liceu cand, in anul de dinainte de revolutie, o piscaleam la ore si-i spuneam sa nu ne mai invete prostii despre PNT si PNL ca mari dusmani ai tarii. Era un liceu bun, din Arad, si tot in Arad fiind, bunicii nostri ne vorbeau altfel despre Regele Mihai, despre Maniu si Bratieni.  Maniu fusese deputat al zonei, asta nu se pierduse. Se uita urat la noi profesoara, nu voia probleme, dar nu ne-a parat mai departe. Imi spun si azi ca aprecia ca o mana de adolescenti incepusera deja sa judece lucrurile dupa mintea lor si nu dupa a manualelor vremii.

Numele acelea, hulite acolo unde ar fi trebuit sa invatam despre meritele celor care le-au purtat, ne-au ramas multora dintre cei de atunci in minte. A urmat decantarea istoriei si, daca aveai intr-adevar curiozitati fata de ce fusese tara asta si datorita caror oameni sau grupuri politice, sociale, etnice sau religioase s-a inaltat ea, puteai sa ajungi la informatii mai usor. Una dintre intrebarile pe care mi le-am pus de ani de zile incoace, dupa rascolirea multor pagini dar si dupa indexarea stirilor momentului, care incepusera sa curga intr-un alt flux, era in legatura cu dusmania constanta cu care ortodocsii continuau sa ii priveasca pe uniti, pe credinciosii greco-catolici, pentru ca s-au intors cu fata spre Roma, desi, in lipsa acestui gest, probabil as fi avut tastatura cu litere chirilice, acum, sa scriu acest material. Iar mie imi place latina…

Apoi m-am mai intrebat in legatura cu ticalosia unora dintre ierarhii ortodocsi care tin cu dintii sa nu se retrocedeze bisericile greco-catolicilor, desi, astfel, multe monumente de arhitectura se sting si mor, nefiind folosite sau macar intretinute. Monumente sau simple biserici, pentru ca nu trebuie sa fie pe liste U.N.E.S.C.O. pentru a fi ajuns simbol pentru oamenii din jur. Cardinalul Alexandru Todea spunea candva ca nu catedralele au creat locuri de pelerinaj, ci locurile in care s-a suferit pentru credinta au creat catedralele. E plina tara de astfel de catedrale de suflet, ridicate atat de prigoana comunista dar si de felul aparte de a intelege porunca “Sa nu furi” al unora dintre capii ortodocsi.

“Ajutorul” de la Cluj

De fapt n-am false ipocrizii de a nu numi ticalos, explicit (si nu va ganditi la etimologia greceasca a sintagmei, “ti kalos” =  “ce frumos”!),  un personaj precum I.P.S. Bartolomeu Anania al Clujului – cel mai aprig dusman al greco-catolicilor - doar pentru ca intamplarea a facut sa ajunga ierarh in B.O.R. Tot in acea institutie este mitropolit si I.P.S. Nicolae Corneanu, despre care ierarhul clujean spunea, in 2008, ca “a ajuns sa creada ca Euharistia este egala, primavara, cu borsul de urzici”, pentru ca se impartasise laolalta cu greco-catolicii.

Si te intrebi, atunci, daca Biblia pe care o citesc toti acesti inalti ierarhi este aceeasi si daca “dragostea de aproape” se contabilizeaza in functie de geografii ale ambitiei… Oricum, si mitropolitul de la Cluj trebuia sa fie mentionat, azi, ca unul dintre “binefacatorii” bisericii care se sfintea la Badacin. Asa cum Hitler a intarit unitatea evreilor, si politicii ierarhului clujean i se datoreaza faptul ca Badacinul are biserica noua, faina si mare: pentru ca cea veche sta incuiata si se paragineste, desi este pe lista monumentelor istorice ale Romaniei…

Pana la Badacin

O ploaie care variaza doar ca si intensitate, nu prin o alternanta cu absenta, uneste Banatul de Salaj azi, 25 iulie. Umezeala iti intra in oase, si sta - ma gandesc cu groaza, inainte sa plec din Timisoara, la pozele pe care tin neaparat sa le fac la Badacin - sciaticul doare. Dar e vorba de Badacin, locul lui Maniu, cel pe care il cautasem si eu, candva, cu inima, in Cimitirul Saracilor de langa Sighet. Era Craciunul de acum cativa ani, foiau bondrosi prin satele din jur, toti voiau sa se distreze, am primit permisia doar pentru cateva minute sa cobor din masina aflata in drum spre Cimitirul Vesel de la Sapanta, pentru Cimitirul Saracilor. Stratul nu foarte gros de zapada acoperea tot si macar asa iti puteai inchipui ca istoria are doar un giulgiu provizoriu sa o ascunda si ca, primavara, vor iesi la iveala mai multe adevaruri, de aici… Mi-au dat lacrimile cand am vazut ca urmele mele din zapada sunt singurele, de o vreme incoace, pe campia aceea, atat de muncita mai demult, iar cei din masina m-au privit ironici…  Fiecare isi intelege legatura cu trecutul, si radacinile, in felul sau…

Acum nu  vor mai fi priviri ironice, acum toata luma va merge in satul lui Maniu in cunostinta de cauza, cautand urma celui care a pus si el umarul la ridicarea Romaniei moderne. Iuliu Maniu si-a dorit ca in satul lui sa existe biserica greco-catolica noua dar nu a mai ajuns sa o vada.  Va fi implinirea visului lui, o zi de reparatie morala. Reparatie care nu trebuie sa insemne si uitare.  Aflu sambata seara despre sfintirea de a doua zi. Initial nu inteleg numele locului unde preotul cu care vorbeam la telefon  imi spune ca va sfinti biserica. El repeta: “Badacin”, crezand ca nu stiu localitatea. Sar in sus, literalmente, spun: “Stiu, satul lui Maniu, am vazut pe net un fragment din slujba de parastas de acum doi ani si jumatate, mai stiu si ce s-a spus, si ce predica a fost”. De fapt realizez ca am retinut si Imnul lui Maniu, si inca multe alte detalii. Clar ca vreau sa ajung acolo, cu prilejul sfintirii bisericii - restul nu conteaza.

Cu ocazia asta aflu despre tot felul de drumuri interjudetene pe care ma cam incurc, intre Bihor si Salaj, vad prima data niste pui de barza mancand pui de serpi si aflu despre industria petroliera din zona – pana ajung  la Badacin. O lume intreaga…

Legea Boila – Turianu si cei care i s-au impotrivit

Slujba a inceput de multa vreme, urc de la baza dealului pe pietrele acoperite de noroi si ploaia coboara in raulete maro printre ele. E plin de masini parcate pe drumul acesta si pe altele din apropierea bisericii – se vede ca au venit multi invitati. Reusesc cu greu sa ma strecor printre oamenii din gura bisericii.  Am pierdut predica, mi-as fi dorit sa aud predica tinuta de Prea Sfintia Sa Virgil Bercea, episcop greco-catolic al Oradiei – corabia, apostolii, furtuna, Petru care paseste pe apa, sovaie dar cere ajutorul de unde trebuia. Badacinul, biserica greco-catolica, furtuna care a trecut. Precis a fost o predica in care s-au regasit multi.

Biserica este ticsita de oameni, mai sunt altii si pe afara, cei de dinauntru mor de cald, cei de afara stau in ploaie, dar nimeni nu s-ar da dus de la sarbatoarea bisericii. Vine impartasania, vine momentul in care preotul paroh al locului, Cristian Borz, primeste crucea pectorala din partea episcopului, pentru merite deosebite si pentru efortul depus in slujba credinciosilor din parohie. Apoi urmeaza cuvantul parintelui Matei Boila, stranepot al lui Iuliu Maniu, fost senator PNTCD de Cluj, detinut politic in timpul regimului comunist si preot greco-catolic. El a vorbit despre credinta in Biserica Greco-Catolica, credinta de dinainte de 1989, si de timpul in care ne-am crezut liberi, de dupa 1989, in care persecutia fata de aceeasi Biserca a continuat. “Badacinul a fost locul unde aceste zbateri ale celui viclean s-au manifestat mai puternic” – a spus pr. Matei Boila.

Un om de 84 de ani,c are nu mai are sprinteneala tineretii dar care a tinut sa fie si el prezent la sfintirea bisericii de aici. Un om care si-a legat numele de Legea Boila – Turianu, lege care ar fi reglementat folosirea bisericilor greco-catolice. Dar care n-a mai ajuns lege, prin grija adversarilor politici. Initiativa lui Matei Boila a fost completata de senatorul Corneliu Turianu si adoptata de Senat in iunie 1997, ceea ce a facut ca Mitropolia lui I.P.S. Bartolomeu sa sara in sus si sa protesteze vehement. Tot in timpul acela, in comisiile mixte de dialog ortodoxe - greco-catolice se vorbea despre o posibila vizita a Papei Ioan Paul al II-lea in Romania. La una dintre intalniri, mitropolitul Bartolomeu Anania s-a isterizat, de fata cu episcopii greco-catolici, urland ca in Romania curge sange, si cat timp se intampla acest lucru, Papa nu poate sa vina. Episcopul greco-catolic de Lugoj, Alexandru Mesian, l-a readus pe mitropolit cu picioarele pe pamant, din avantul sau belicos, replicandu-i asezat ca, tocmai, in Romania nu curge sange, insistand pentru buna intelegere - exact motiv pentru care Papa putea sa vina in Romania. 

Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat tara noastra in mai 1999. Legea Boila-Turianu a fost, insa, tergiversata la Camera Deputatilor si, ulterior, respinsa in septembrie 2001. In aprilie 2005, intr-un interviu pentru Radio BBC, Patriarhul Teoctist spunea: “Si daca un papa nu poate gresi, atunci, prin Ioan Paul al II-lea s-a pecetluit apostolicitatea credintei noastre din izvorul predicii Sfantului Andrei. Este un adevar istoric recunoscut, foarte valoros pentru noi, pentru intreaga istorie.” Superiorul I.P.S.S. Bartolomeu admitea importanta vizitei Papei in Romania. Nu a avut insa dorinta, sau puterea, de a il pune pe alte sine ale istoriei pe ierarhul de la Cluj si in ceea ce priveste bisericile posesiunea si folosinta bisericilor greco-catolice. 

La sfintire au mai participat vicarul general Florian Gui din Oradea, vicarul foraneu al Silvaniei, Gheorghe Turcas, protopopul Simleului, Nicolae Bodea, protopopul Beiusului, Ioan Mada si numerosi preoti. Au mai fost la ceremonie Radu Sarbu, membru marcant PNTCD, deputatul Lucian Bode si Ioan Pop, poetul Badacinului, cel care a compus „Imnul lui Maniu”.

 

 


„Il simt cum mai vine,
Mai vine pe acasa,
Il vad cum se aseaza
Cu satul la masa.
Si-si varsa durerea
Sadind-o in noi.
Generatii ca mine, ca tine, ca voi.”

Acesta este inceputul Imnului lui Maniu. Din 1986, el si-a facut loc in constiinta celor din Badacin, apoi a trecut de ei, ajungand tot mai departe. Atunci, cu trei ani inainte de revolutie, un grup de tineri dorea omagierea lui Maniu, mituind clopotarul cu palinca, pentru a trage clopotele. Au luat-o peste cap de la securisti. Dar badacineii au pastrat memoria lui Maniu. Unii, in bine, altii in rau.

Eforturile preotului paroh

Parintele paroh Cristian Borz imi povesteste, dupa ce slujba de sfintire a trecut, despre cum a simtit el misiunea de a reface comunitatea greco-catolica din Badacin, avand in spate memoria lui Maniu, si testamentul lui de infaptuit, precum si despre felul in care satenii inteleg sa se raporteze la marele om pe care l-a dat satul. Imi vine sa scriu “tanarul preot”, cand vorbesc despre Cristian Borz, de care ma despart doar cateva luni, ca varsta, si totusi, dupa ce am aflat despre toata munca depusa de cand e preot aici, in Badacin, si de staruinta lui de pana a ajuns sa aiba biserica sus, pe deal, sfintindu-se in ziua asta, cred ca si-a castigat dreptul de a nu se insista pe tineretea lui ci pe seriozitate si pe daruirea pentru Biserica. Il privesc cumva in sus, desi nimic din ce face sau spune nu cere distanta. El si P.S.S. Virgil sunt cei mai inalti preoti de aici. Straiele de ceremonie nu-i urmeaza niciodata linia gatului episcopului Virgil Bercea, spre ceafa  - il vad cum are mai totdeauna o aplecare binevoitoare spre cei din jur, care compenseaza pozitia sa de barbat inalt, si care e accentuata de gulerul ridicat al straielor sale, ramas oarecum stingher. Preotul Borz, in schimb, sta drept ca un brad tot timpul slujbei, si doar atunci cand episcopul vorbeste despre meritele sale si-si pleaca mainile pe capul preotului ingenunchiat, apleaca ochii spre pamant. Il privesc de foarte de jos, prin intermediul aparatului de fotografiat, atunci cand degetele lungi ale episcopului i se odihnesc in crestet. Cred ca e unul dintre oamenii care nu vor sta foarte des cu ochii in jos, decat atunci cand ii va pleca spre problemele enoriasilor sai.

Asadar, dupa ceremonie, parintele Borz, mai greu cu cu o cruce pe piept, povesteste despre badacineni. Admite ca e greu de dus memoria lui Maniu, mai ales ca inca sunt oameni care il urasc pe politicianul care a rasarit de aici. Nu imi e foarte clar cum sa inteleg asta, si il intreb pe preot de detalii. Imi spune mai intai despre preotii ortodocsi din Moldova care au fost adusi aici, dupa 1948, spre a trece satul spre ortodoxie si a il vorbi de rau pe Maniu. Apoi preotul isi aminteste ca avea nevoie de certificatul de deces al lui Iuliu Maniu, pentru a-i pune in aplicare testamentul. “Am mers la Sighet cu o delegatie, aratand ca sunt reprezentantul legal al Episcopiei din Oradea, beneficiar al testamentului. Ni s-a zis ca Iuliu Maniu are regim special si ca doar de exista avizul Ministerului de Interne, se elibereaza. Si asta era in 1999, in democratie! Le-am explicat ca eu reprezint mostenitorul ca sa pun in aplicare testamentul dar nu s-a putut rezolva. Certificatul de deces a fost obtinut ulterior”. Si apoi revine si la badacineni: “Acolo unde este casa familiei Maniu, este un camin, 95 la suta din personal sunt oameni din Badacin, o parte sunt chiar rude ale familiei lui Maniu. Noi acolo ne-am tinut slujbele, pana sa avem biserica. Era printre cei de la personal unul cu functie mai mare  – sa nu va spun cate probleme ne-a facut,incercand sa ne impiedice sa tinem slujbele… “

In conacul lui Maniu a fiintat un centru pentru handicapati, iar acum, alaturi, se face terapie ocupationala - cu oligofreni, dupa cate mi-am dat seama.  Il intreb pe parintele Borz daca banuieste ca Maniu ar fi fost foarte suparat sa vada ca mosia lui e folosita pentru a ajuta oameni cu probleme, cand si el a ajutat, la randul lui, cat a putut. Preotul locului accepta ca asta nu l-ar fi deranjat pe Maniu: “Nu ar fi fost suparat, mai ales ca el lasa domeniul de la Badacin, din Dealul Tarinii, cum se cheama locul respectiv, cu scopul de a se educa tineri. Dar casa respectiva trebuie protejata. Ea mi-a fost concesionata de catre Consiliul Judetean, desi sunt proprietarul de drept. Am spus ca dam un alt teren, sa se mute ce este acum acolo, teren tot din mostenirea lui Maniu. Nu s-a vrut.”

Rece si paraginita

Ce e drept, la plecare ajung scurt pana la Casa Maniu. Asta dupa ce am intrebat prin tot satul unde e. Am recunoscut pana la urma locul dupa gardianul care pazea zona cu terapia ocupationala, sau ce pazea. Ciudat – n-am mai vazut gardian la spitalele de psihiatrie cu regim normal, adica la cele unde nu sunt tinuti criminali sau cei cu psihoze severe. Urcam cu masina coama dealului pana ajungem la un grup de cladiri, strajuit de un alt grup, de oligofreni. Intreb care e casa lui Maniu – ar fi trebuit sa imi dau seama, pentru ca niste ingrijitoare maturau in graba tencuiala cazuta de la buza ei. Probabil mai urcasera aici oaspeti care veneau de la sfintire, si cineva “s-a simtit”.  Sunt poftita sa vizitez casa cu aceeasi vioiciune cu care ar pofti o scoica un corp strain la ea in manta. Nu ca as putea scoate eu perle din vizita asta, dar un gand tot va ramane.

Gardianul insista sa nu ne parcam masina pe platoul de langa casa, reusim sa prindem trei minute aici doar pe pretextul ca intoarcem ca sa putem pleca. Sar din masina, trec de hainele intinse la uscat ale pacientilor precum si de ei, de expozitia de galeti tocite si ruginite si de tantiile cu maturi in maini. Ajung pe holul chior, stiu ca macar doua dintre camerele de aici contin lucrurile lui Maniu. Din hol pleaca si un coridor mai lung, pe care e plasata o faianta alba ale carei patrate stau in aer, calculand daca acum e momentul de a urma legile gravitatiei, sau se asteapta oaspeti mai importanti. Tot aici sunt si niste bati mai grosi de lemn care sprijina tavanul. In dreapta de acest traseu pentru temerari se afla o camera mobilata, spre care urci pe niste trepte. E ceva extrem de rece si nenatural aici, de parca piesele de mobilier, chiar daca sunt cele ce au apartinut familiei Maniu, au fost aruncate cu furca, in poza de fotograf, ulterior, si puse sa stea intr-o aranjare care nu le convenea, de fapt. Poate e doar impresia mea. E un rece ostil aici, nu recele austeritatii, la care ne-am putea gandi, citind despre personalitatea lui Maniu. Poate unul dintre lucrurile care accentueaza senzatia de straniu este si portretul lui Maniu, unde politicianul are o fata caramizie in contrast cu niste ochi albastri ireali. As vrea sa vad macar o hartie cu scrisul lui Maniu, macar cateva fotografii din epoca… Sub tablou seafla inramata superba replica a lui Maniu: “Ca oameni politici putem fi oricand adversari, dar niciodata dusmani”. Te gandesti aproape dureros ca, intr-adevar, a fost nevoie ca generatiile de mai dincoace sa-l auda pe parintele Matei Boila precizand ca, totusi, Maniu nu era un naiv. Decaderea timpurilor duce ca onoarea sa fie usor asociata naivitatii…

Despre vise

Tot din discutia cu parintele Borz aflu mai multe despre starea nu foarte vesela in care se gaseste casa lui Maniu. Inteleg ca tiglele cu probleme au fost schimbate in urma cu doi ani dar se tot sparg altele. In schimb se lucreaza la structura de rezistenta. Iar procesul pentru posesiunea asupra casei merge mai departe. Apropo, de procese si restituiri, intreb care este statutul bisericii vechi greco-catolice din localitate. Nici de aici nu vin vesti bune: biserica este incuiata si se paragineste. Preotul spune ca ortodocsii au taraganat cat au putut de mult tot ce tinea de o posibila slujire alternativa sau de retrocedare. Au slujit ei in biserica ce este declarata monument, apoi au inceput ridicarea uneia noi, pe o alta culme de deal. Aveau deja biserica noua dar nu au trecut la a sluji in ea decat cand si greco-catolicii, satui de tentativele esuate de negocieri, au inceput sa-si construiasca propria biserica noua. Atunci au iesit si ortodocsii din biserica veche, si au pus lacat pe ea. Lasand-o sa se macine si sa se degradeze pe zi ce trece. Au tinut aici ceremonii din 1948 pana in 2004. Au pus si ei suflet in cladirea respectiva. Si totusi, directivele serpesti de la Cluj sunt mai importante decat considerentele morale, si biserica sta cu lacat pe ea, asteptand sa moara. Parintele Cristian Borz spune ca, dupa ce zidurile noii biserici greco-catolice au fost ridicate, le-a spus iar ortodocsilor ca ar vrea biserica, nu ca sa slujeasca in ea ci ca s-o repare. Il intreb cum a fost refuzat. Spune: “Au zis ca se ocupa ei de ea, nu au dat motiv anume. Puteam sa introducem si Casa Maniu in proiect, si sa rezolvam, prin asta, si asfaltarea intre cele doua puncte, aveau de castigat toti satenii din asta. Dar am fost refuzati”.

Mai vorbesc cu preotul locului si in ziua sfintirii, si a doua zi. Imi spune despre comunitatea pe care o pastoreste, ca nu e mare, dar ca pe el il intereseaza in primul rand calitatea. “In 19 decembrie 1999 am tinut aici prima liturghie. De Craciun nu s-a spovedit nimeni, mi-a venit sa plang cand am vazut asta. Acum este mult diferit. Si apostolii au fost 12 si au schimbat lumea!” Ii readuc aminte o replica celebra: apostolii au fost 12, si unul a tradat, episcopii greco-catolici chinuiti de comunisti au fost tot 12 si nici unul n-a tradat. Ar mai fi de amintit versurile lui Ioan Andrei (arhiepiscopul Ioan Ploscaru, al Lugojului):  “Episcopii-n lanturi cu crucea pe umar,/ ca Tine Isuse-s discipolii Tai:/ Apostoli in jertfa, chemare si numar / dar fara sa aiba vreun Iuda-ntre ei.”

Il intreb pe parintele Cristian Borz si cum a fost a doua zi dupa sfintire pentru el. Spune ca i-a oferit o satisfactie deosebita sa tina sfanta liturghie in biserica noua, in linistea de dupa ziua sfintirii, impreuna cu familia si cu care au mai venit. “Este un vis implinit” – spune. Si totusi… mai sunt vise, aici… Maniu inca nu se odihneste la Badacin… “Da, spune parintele, el, care voia ca trupul lui sa fie dus la groapa in satul natal, de catre patru feciori, cum e traditia locului”…  E doar o mana de pamant de la Sighet acolo, la cenotaf. Cine stie cand, sau daca va ajunge si Maniu in pamantul sau… Il intreb pe parintele Matei Boila de Klari, farmacista pe care o iubise Maniu. Se spune ca nu s-a casatorit cu ea pentru ca se impotrivisera parintii si pentru ca se gandea ca a lua de nevasta o unguroaica ar fi aratat urat pentru cineva care voia independenta Romaniei… Pacat de Klari… As fi vrut sa aflu daca ea s-a casatorit sau a ramas, pana la urma, in umbra lui Maniu, iubindu-l de la distanta. Parintele Boila spune ca crede ca era mai degraba o legenda a familiei. Alti batrani de fata la sfintire spun ca trebuie sa fi fost, totusi, ceva, daca Maniu vorbea de frumusetea Klarei si la batranete… 

Amintiri

Sa revin la slujba de sfintire. E pe terminate, episcopul rezuma intamplarile zilei, spune ca s-a terminat si ploaia, si zambeste. P.S.S. Virgil n-a zambit des in timpul slujbei. Nici nu cred ca ar fi fost cazul. Daca e cineva care sa nu uite de suferintele lui Maniu, de viata lui inchinata ridicarii tarii, de lipsa de compromisuri pe care a avut-o acesta ca politica de viata si de chinurile lui din inchisoare, atunci episcopul e unul dintre ei. Nepot al „sefului peste maturoi” de la inchisoarea din Sighet, viitorul cardinal Alexandru Todea, episcopul Virgil Bercea stie din familie cum a fost traiul lui Iuliu Maniu in detentie, cum s-a sfarsit la 80 de ani, dupa ce ultima atingere primita din partea unui preot a fost cea a cozii de matura trecurata prin vizeta celulei lui de catre cardinalul Todea…

O emotionanta amintire a P.S.S. Virgil este cea a zilei in care  a fost hirotonit, despre care vorbea candva. Era si ziua sa de nastere – „cadoul” intrarii sale in randul preotiei, la 25 de ani, era primit de la unchiul sau, episcopul Alexandru Todea, la un an dupa ce tanarul absolvise Institutului Agronomic din Cluj-Napoca. Era anul 1982, iar hirotonirea avea loc in clandestinitate. Episcopul i-a spus: „Nu am straie sau potir sa-ti dau, doar iti cer sa mori pentru credinta, daca va fi nevoie”. De atunci, preotul a ajuns episcop, el insusi in postura de a hirotoni generatii de noi preoti. Dupa facultate lucra in cercetare, la starpirea buruienilor, la Statiunea de Cercetari Targu-Mures. In clandestinitate, incepuse munca de asanare a altor buruieni, cele din sufletele oamenilor.

Nu zambeste des, dar, cand o face, nu-si arata cei 50 de ani trecuti cu putin si iti vine greu sa crezi ca a prins niste ani buni de preotie si in clandestinitate… Si oare se intreaba episcopul cati dintre preotii pe care ii hirotoneste acum, anii acestia, ar trece testul istoriei, daca ar fi sa trebuiasca sa zaca iar prin inchisori ca sa nu renunte la credinta? Azi a intrebat despre preotul locului daca „vrednic este”. I s-a raspuns pozitiv. Si totusi, oare ce ar ramane, acum, daca Biserica Greco-Catolica si-ar vedea, iar, preotii trimisi prin inchisori?... Sau aruncati iar in clandestinitate?... Episcopul Virgil Bercea a ales sa ajunga „preot ascuns”, asumandu-si toate riscurile – oare cati dintre cei care au ajuns preoti mai incoace l-ar urma intr-o corabie a istoriei nefaste?...

Unul dintre batranii care luasera cuvantul inainte de incheierea intalnirii din biserica spune: „Acum simt si eu ca am vladica” – dar episcopul mai fusese la Badacin si inainte. Si chiar spunea ca ar fi de dorit ca fiecare roman sa ajunga pe acolo in viata lui. In plus, „vladica” nu mi se pare un cuvant potrivit pentru episcopul Virgil Bercea. Auzindu-l, te gandesti la butucanosul episcop slav – pe cand P.S.S. Virgil, suplu, inalt, cu o eleganta aparte a fiecarui gest pe care il face cu mainile, nu se potriveste in descrierea asta.

Pilda ierarhului

Se iese din biserica, preotii merg la subsol sa schimbe straiele de ceremonie cu cele negre, simple. Satenii s-au pregatit cu mese cu de toate, si au asteptat sa-i ospeteasca pe invitati, in ciuda ploii care le rapaise in umbrele. Acum e un moment de destindere meteorologica, dar nu va tine mult. Lumea are de ales intre cozonaci, sarmale oarecum triunghiulare, cum nu am vazut prin zona Banatului, vin sau suc. Oamenii locului te imbie cu inima deschisa, vor sa te bucuri cu ei, e zi mare ca au ajuns sa sfinteasca biserica. Si totusi, cei mai multi dintre sateni asteapta respectuos ca preotii sa treaca de ei, pana la intrarea spre subsol, salutandu-i si cerandu-le binecuvantarea, fiecare dupa cunostinta pe care o au fata de un anumit preot sau dorind binecuvantarea episcopului insusi.

Peste cateva minute preotii ies in sens invers, fiind invitati, cu o parte dintre oaspeti, la masa de la Caminul Cultural, o agapa pe care peste tot o s-o auzi numita ca frateasca. Sintagmele astea osificate… Nimeni nu se gandeste ca o “agapa belicoasa” ar fi mai greu de imaginat? In drumul spre iesirea din curtea bisericii aud una dintre fetele bisericesti prezente aici ca vorbeste despre parintele Boila, care merge mai greu si care era in preajma episcopului. Spune ca “Cineva ar fi trebuit sa aiba grija de el, daca l-a invitat, nu episcopul.” „Ticalos mic – ma gandesc - vrei sa-ti cresti punctele la episcop?” Nimeni nu spune ca greco-catolicii sunt o padure fara uscaturi… Dar sufletul rapanos al celui cu replica primeste o lectie pentru ca episcopul in persoana il ia pe parintele Matei Boila de brat si il ajuta sa paseasca spre iesire. Batranul preot e fericit, zambeste larg la bratul episcopului, care are rabdare la fiecare pas, pentru a-l astepta pe cel suferind pana cand, cu ajutorul bastonului pe care il are, se apropie de poarta. Pe bastonul acesta sta un abtibild scorojit, cu chipul fecioarei Maria – sigla de la Radio Maria.

Pe manecile rasfrante, violet, ale hainei preotesti a episcopului, vezi cum se aduna pete de o tenta mai inchisa – incepe iar sa picure. Tot din cauza ploii si a baltilor, P.S.S. Virgil isi tine poala hainei putin ridicata, accentuand impresia de toga romana pe care aceasta o lasa. Iar daca-i prinzi profilul, atunci cand paseste, chipul sau puternic, de efigie romana, intareste apartenenta la latinitate pe care o da episcopul. Unde mai pui si ca el vine dintr-un sat, de fapt dintr-o regiune in care parintii inca dadeau generatiei lui nume romane? Mama lui, sora lui, el parca vin dintr-un loc de unde ultima statie de postalion era la Roma. Tot asa cum era si la o aruncatura de bat de Habic, in Somostelnic, satul mamei mele, care a dat si el un episcop greco-catolic, unde si mama si fratii ei primisera nume romane iar porecla bunicului era „Romanul”. Si totusi, oare ce batalie ar putea primi o astfel de moneda, cu chipul roman al episcopului Virgil Bercea? Probabil doar una inca neintamplata, pentru ca lupta Bisericii Greco-Catolice de a-si reprimi drepturile inca nu s-a terminat…

Despre munca si prietenie

Coboram o vreme, tina se lipeste de noi dar nu mai e o problema, s-a savarsit ce era cel mai important de savarsit. Masa de la Caminul Cultural este, de fapt, o insiruire de mese, la care toti se aseaza pe caprarii, dupa ce invitatii cei mai de seama si-au ocupat locurile lor. Schimb mai multe locuri, si, oricum, nu pot sa stau prea mult intr-un loc, pentru ca mai sunt lucruri de intrebat, oameni de cunoscut, planuri de viitor de comentat. Vorbesc cu colegii intr-ale presei sau intr-ale relatiilor cu presa, Claudiu Padurean din Cluj si Florin Jula din Oradea. Ma asteptam sa fie mai multi ziaristi aici, dar poate nu s-a stiut de sfintire...

Aflu ca in fata mea, la masa, se afla cel care a ridicat un monument al cepei, la Pericei, adica domnul Alexandru Tatar, zis „Sandu de la Pericei”. E vesel nevoie-mare, ar imparti cu tot pamantul ce gandeste si ce l-a adus aici, il „ataca” pe episcopul Virgil Bercea, care e la un pas de noi, si care e conjurat sa-si confirme prietesugul pentru veselul invitat. Imaginile pe care le au unii despre prietenie sunt altele decat intr-un dictionar acreditat, ma intreb daca o sa aflam vreo viziune personala, episcopul e generos, inclina capul, cum Dumnezeu sa nu fii prieten cu cineva care a ridicat un monument al cepei, nu-i asa? Ca sa scurtez momentul, inteb de produsele bahice ale Periceiului si Sandu al Cepei imi toarna in cel mai mic pahar o licoare galbuie cu miros de pruna. O gust. Acum sau baietii astia nu stiu sa faca tuica, sau nesomnul, incordarea si vrajmasul de sciatic imi transformasera mie sangele in para, ca parca beau apa. Multumesc si-mi vad de ale mele.

Episcopul vrea sa plece, se ridica si-si ia ramas bun, chemat fiind de alte trebi. Din stanga sa, parintele Boila se ridica si el,  il imbratiseaza, apoi se apleaca si-i saruta mana dreapta. Raman nedumerita.  Nu este un lucru la care m-as fi asteptat. Imi aduc aminte de un pasaj din Shakespeare: „Pelerinii, daca vor,/ pot strange-n palme mainile divine/, Stransoarea asta e sarutul lor”. Prefer sa tac.

La iesirea din sala, il intreb pe P.S.S.Virgil destul de pe fuga daca un eveniment ca cel de azi, sfintirea bisericii din Badacin, compenseaza relele trecutului ce s-au intamplat aici. Spune, printre altele, ca istoria ne arata ce a fost bine si ce a fost rau. A spus asta si acum doi ani si jumatate, la parastasul lui Maniu. A mai spus ceva, dar nu am retinut – graba, oboseala isi spun cuvantul. Nu pot sa vorbesc pentru altul dar cred ca astfel de lucruri implinesc ceva dar nu compenseaza nimic. Ele se aseaza dar nu umplu goluri. Nimic nu va compensa martiriul celor care si-au dat duhul prin inchisori. Si iar, un cerc se inchide in istorie: cel care avea sa devina cardinalul Alexandru Todea ii dadea ultima alinare lui Iuliu Maniu, la Sighet. Nepotul lui, episcopul Virgil Bercea, a fost cel care a sfintit biserica din Badacin, dorita de Maniu.

Pleaca episcopul, unii incep sa se foiasca si ei, si totusi, un moment important este pe cale sa se intample: parintele Cristian Borz ne lasa, cu ajutorul unui proiector, sa vedem imagini importante din viata bisericii la a carei sfintire am participat. Si de-abia acum pot spune ca inteleg cata munca a fost aici, cat efort, cata daruire. Fiecare moment important este prezentat aici, macar cu o fotografie. Si ceea ce, veniti de departe, ni se parea doar o chestie finala, fara radacini,si care parca intotdeauna a fost asa, adica o biserica din coama dealului, se desface brusc in felii, ca o portocala, si tot ca la o portocala, iti dai seama ca nu toate feliile sunt dulci, cum afli si daca incerci un fruct de felul acesta din parcurile Atenei. Intelepciunea si staruinta parohului de la Badacin au fost rasplatite, azi, cu crucea pectorala albastra pe care i-a pus-o la gat episcopul locului. Si iar, o voce pusa pe circoteala din mine ma anunta ca am vazut si preoti cu merite mai putine care au primit asemenea cruci.

Gata, lumea e pe plecate, il aud pe paroh cum spune oamenilor „Dar nu plecati inca” si ce ma frapeaza e ca nimic din vocea lui nu suna ca si cum ar fi doar un indemn politicos. Cred ca aceasta comunitate are un preot fain si bun, si sper doar sa stie sa se bucure laolalta de ce au dobandit impreuna. Plec si eu, la Oradea ma opresc putin la catedrala Sfantul Nicolae, prind aici pericopa aceea cu corabia si Petru care s-a temut, si apoi nu s-a mai temut, a intins mana si a ajuns la liman. Parca am mai auzit-o de o suta de ori. Sau poate am trait-o, de pare asa cunoscuta. Nu caut neaparat credinta, pe-acolo pe unde ma duc, ca ziarist, ci dreptatea. Iar faptul ca, azi, Badacinul are o biserica greco-catolica folosibila tine si de dreptate. Si, pana la urma, pentru toti e buna lectia aceasta, ca daca intinzi mana curat, ajutorul va veni candva. E o lectie pentru toti, chiar daca nu-mi place cuvantul invocat in sintagma care ar margini-o: e o lectie „de la vladica si pana la opinca”.

Ramona Balutescu

Comentarii
30.07.2010 sfintire de un pelerin
frumos ......
30.07.2010 Ioan: cap 10 de Celestin
Tare mi-e teama ca, in ciuda faptului ca a tradus Biblia intr-o noua versiune, IPS bartolmeu a lasat altora traducerea pasajelor in care Blandul Pastor vindeca zece leprosi, inclusiv samarineanul care, singur dintre toti, vine si-i multumeste; ori a vindecat fata femeii PAGANE din Fenicia Siriei etc. etc. etc. IPS Sa nu pastoreste, ci risipeste (Ioan: 10). A reusit sa "risipeasca" biserica ortodoxa din America. A venit, de putin timp, mitropolitul Ardealului si a reunificat-o (desigur, nu din proprie initiativa). A venit anul 2005, anul ultimului "sinod talharesc" in biserica ortodoxa, cand, tot IPS Bartolomeu a "risipit" si mitropolia ardealului. sa speam ca ne va ajuta Dumnezeu s-o reunim cand va veni vremea si ceasul. Probabil ca e foarte greu, daca nu esti banatean ori ardelean, a intelegi ca Ardealul, banatul si Partium (Arad) sunt multiculturale, plurilingvistice si extrem de bogate confesional.

Nu ma inspaimanta statutul de "Apostol" (CNSAS) al IPS Sale bartolomeu, ci acela, pe care detinutii politici i l-au dat, de "bestie de la Aiud", Acesta ma inspaimanta la un mitropolit. cred ca e singurul - ma rog, unicul - din zona ortodoxiei europene.
30.07.2010 Incantare de Ioan Gostian
Citirea acestui reportaj a fost o adevarata incantare, atat prin continutul sau, cat si prin stilul elegant, sincer si deschis utilizat de autoare. Bine ca mai exista si asemenea ziaristi, care stiu sa vada lucrurile clar,obiectiv, nepartinitor. Multumesc!
Posteaza comentariu
Nume sau nick-name:*
Adresa de e-mail:*      
Titlu comentariu:*
Comentariu:*
* - toate campurile sunt obligatorii

Versetul Zilei
Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea si portile iadului nu o vor birui. Si tie iti voi da cheile imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamant legat va fi legat si in ceruri, si orice vei dezlega pe pamant dezlegat va fi si in ceruri. (Mt. 16, 18-19)
Abonament:
Stiri aleatorii
28.11.2013 Retrocedarea bisericii greco-c...
Dupa 65 de ani, duminica, 8 septembrie, 2013, s-a celebrat prima Sfanta Liturghie greco-catolica in ... citeste »

09.06.2013 Peste 1200 de tineri din Episc...
Sambata, 8 iunie, a avut loc la Satu Mare cea de-a sasea editie a Intalnirii Eparhiale a Tinerului G... citeste »

M E M O R A N D U M
catre Statul Roman
al credinciosilor
greco-catolici
din Romania
si din intreaga lume




24961288